Un singur pescăruș
înoată deasupra orașului
jelind marea.
Râsul lui coagulează insuportabil,
descuamând conștiințele de letargie.
Disperarea îmbracă orașul cu muțenie,
crapă sufletele adormite pe genunchi,
dogorește cerul cu valuri
și dezbracă oasele de carne.
Nesuportând să rămână doar spirit,
casele și-au părăsit străzile dezmembrate,
pădurea a fost pustiită de copaci,
iar oamenii au invadat alte lumi.
Singurul pescăruș
și-a întrupat zbuciumul
cu amintirea mării
revărsată peste oraș.