Constructorul de poduri
lega oamenii de visuri şi viaţa de suflete
pe patul de moarte al civilizaţiei.
Păcatele se uscau părăsite
pe creste de întuneric uitat
la picioarele timpului renegat.
Copiii firescului regăsit
se jucau cu norii căzuţi pe pământ –
zmee agăţate cu poeme –
pe vârfurile ierbii-mamă.
Învierea absorbea cuvintele, născând înţelesuri
şi murea suprafaţa, rodind abisuri.
De abia de acum locuim nepătrunsul cu aer.