Sunt un sac cu pietre
căzut din căruţa conştiinţelor –
tumora ce râcâia uitarea –
pe drumul spre groapa de gunoi.
Fără să cred în întâmplare,
eram la marginea emoţiilor topite
cu târnăcopul amintirilor
şi degajam mustrări învelite-n remuşcări.
Tiranii specializaţi în extirpări
râdeau la mulţimea semenilor
ce renunţaseră să se mai inhaleze,
aşteptând să fie separaţi de ei.
Strigam durere cu toate pietrele,
dar capetele erau scufundate-n resemnare –
anestezia picurată prin case –
şi ochii fuseseră arşi.