Ninge cu cenuşă-n casele noastre,
pe urme de suflete agăţate-n cuier,
pe halate-n care ne ascundem rănile
şi pe sertarele-n care am încuiat frustrări.
Copiii ne torc visele destrămând amintiri
cu fuioare moştenite impus,
pe pat sunt aliniate corpuri descompuse
de intenţii, de dorinţe şi de avânt.
Pieptănăm foamea de fapte măreţe,
schilodită şi roasă de laşităţi,
cu resemnare crescută-n ghiveci
şi udată cu sânge de nimic important.
Ochi de strămoşi ne bântuie somnul,
sădind mustrări crescute de foc,
dar am învăţat să uităm cu-ngăduinţă
ce ne zbârleşte conştiinţa-njunghiată de noi.
Nimic nu mai e viu în casele noastre
proptite aparent cu resturi morale.