Priviri violente semănate pe străzi,
prin vis, filosofie şi oase,
erau trecute prin noi
şi duse în lanţuri prin noapte.
Cărămizi obosite atârnau de pământ,
iar copacii adânci respirau neputinţă
şi blocuri de durere se-nălţau în mormânt;
neuitate plăceri fumegau stăruinţă.
Oameni prea mulţi în neştire
şi numai puţini în balanţă
erau aruncaţi de-o parte şi de alta a vieţii
cu-n rânjet mucegăit de gheaţă.
O lume oarbă mirosind a tăciune
picura priviri violente pe dos,
rupea firimituri de lumină prin sticle
şi se-ndura să caşte bălos.
Nemorţi umblau după soare
cu lumina-ngropată-n urmaşi de prisos
şi orbii cădeau în crengi curgătoare,
iar lumea aceasta vedea doar prin ea.
Nimicul se chema cu orice nume,
era un firesc sânge constant;
numai un orb mai vedea ce nu vede
şi nutrea să ajungă în port.