Pescăruşii-mi răscoleau carnea sufletului cu revelaţii
când marea mă privea ruptă de ea,
iar eu mă zvârcoleam cu venele arse de gânduri
şi limba ascuţită de avid.
Nu ştiam că mă duc lângă mine
şi că glasurile de ceară le pierd pentru tot,
dar zburam prin stropi strepezindu-mi în piele
cu vise abrupte de nud.
Nisip legat mirosind a începuturi nechemate
mă-nvelea cu amăgiri de sfârşit,
ducând până la Hades în poartă
ce-am dorit şi nu mai trăiesc.
Alunecam printre pietre uscate cu tălpi,
le rodeam cu suflet de târnăcop aburind
şi mă petreceam mai aproape de mine
legiuind peste tot ce eram.