Te mângâi cu mâinile cu care despic oameni
când lumina linge pereţii
şi zâmbetul tău mă împinge
spre marginea coloniei de fantasme.
Tu cobori de pe tocuri
şi regăseşti spaima mării în întuneric
şi cerul debordând de amintiri lipite de piele,
dar nu ştii că fac dragoste când mi-e frică.
Nu voi mai fi bărbatul acestei case
unde dansez samba amintirilor
şi acopăr eşecurile cu lumină.
Aici adevărul este transpirat la subsuoară
şi întrevăd dezordinea mării
când îmi dăruieşti unul dintre zâmbetele tale
în timp ce ai muzica sub tălpi
şi cerul este locuit de lună.