Munca este o datorie. Munca este brăţară de aur. Munca înnobilează. Munca ne face mai responsabili. Majoritatea oamenilor crede toate acestea. De ce? S-a gândit vreodată cineva serios la aceste afirmaţii? Nu. Le-am luat ca atare pentru că „toată lumea spune asta”. Însă nu este deloc adevărat. Sunt doar convingeri care ne sunt băgate finuţ pe gât de băieţii care au nevoie de forţă de muncă pentru a nu face ei acele lucruri. Ei ne-au repetat aceste clişee pentru a munci altcineva în locul lor pentru ca ei să îşi poată trăi viaţa.
Pe urmă ne-au legat şi mai tare muncă prin banii pe care trebuie să-i câştigăm pentru a ne plăti necesităţile. Dacă nu ai bani, nu ai un „acoperiş deasupra capului”, nu ai ce mânca, ce bea, ce îmbrăca ş.a.m.d. De ce trebuie să plătim pentru resursele naturale care sunt ale noastre, ale tuturor? De ce doar câţiva dintre noi au dreptul să le exploateze, iar ceilalţi trebuie să plătească pentru a beneficia de ele? Pentru că băieţii care conduc lumea au nevoie de o turmă cât mai uşor de condus şi care nu are timp să se gândească la drepturi, ci doar la obligaţii. Pentru că dacă vrei să conduci liniştit lumea îţi trebuie o masă de oameni cât mai uşor de manevrat, care să înghită fără să mestece tot ce li se spune.
Totuşi, se poate trăi şi fără bani sau serviciu. Sunt oameni care o fac şi care demonstrează astfel că se poate. Trebuie să încercăm cât mai mult această variantă pentru că se tot vorbeşte că resursele sunt pe terminare. Ce vom face atunci dacă nu suntem pregătiţi să ne întoarcem la viaţa pe care o duceam înainte să ne civilizeze ăştia? De ce ne place să fim mânaţi de la spate în orice direcţie vor cei care ne conduc, doar pentru că ne-au inoculat tot felul de temeri? Ne este frică de felul nostru de viaţă de la începutul omenirii, deşi tot noi am fost şi, undeva în adâncul nostru, ştim ce avem de făcut.