Pierdut printre stânci de culoare
îmi tai singurele drumuri neumblate
atent la ce se întâmplă-n cer.
Mă tragi de poala gândurilor neduse la capăt
şi mi te aşterni pe nisipul alb negru,
dar eu am ochii limpezi de cuvinte.
Nu vreau să te iubesc color
şi nici să te pătrund cu lacrimi;
prin alţii te rătăcesc doar pentru a te destrăma.
De cer am uitat
şi de mine,
iar culorile mă-nţeapă cu sânge de piatră.
Negru-mi eşti tu,
iar albul mi l-asum,
dar cum pot înverzii degetele care mă scormonesc de gol?
Liturghia de culori,
neîncepută din prea multe nimicuri impuse,
trebuie înrămată
pe toate stâncile din venele mele
pentru a te hăitui şi îngropa în mare.
Acum sunt singur de tine
şi-mi trăiesc culorile
cu alb.