Când suntem siguri de ceva, orice, trăim un moment de îngâmfare și, în final, de prostie. Numai oamenii proști sunt convinși că dețin adevărul despre ceva, oricât de mic sau de neînsemnat. Ceilalți pun la îndoială totul fără să se creadă mai mult decât sunt. Numai sufletul cunoaște adevărul, dar el este interzis minții. Creierul nu îl poate suporta pentru că nu este capabil să-l cuprindă și să-l înțeleagă. Iar sufletul nu poate fi înțeles și nici nu se poate exprima prin cuvinte pentru că ele sunt prea puțin să ducă atât de mult. Și oricum nu are nevoie de cuvinte. Sufletele comunică între ele mult mai profund, știind intrinsec adevărul și neavând de ce să se laude cu acest lucru. Numai materia poate simți această nevoie prostească.