Să plâng este tot ce mi-a rămas,
de mine, de umbră, de toţi;
cu urechile ascuţite înainte aştept să răsar.
Mă doare nebunia care-mi mângâie carnea
neîncepută de sfârşit şi de vertical,
ea creşte la mijloc prin spice
cu vorbe ce-njunghie teama
şi pribegeşte cerurile de zbor.
O linişte înmugurită la colţuri
împlântă catarge de veşnicie abruptă
în patimi neculese cu grijă.
Respiră slava în mine cu rouă,
petale de râs îmi acoperă ochii
şi lupte de gânduri îmi zvântă destinul.
De vină e marea că-ntinde năvoade spre mine.