Când sunt liber, miros a mare
şi-mi cresc poemele în palme –
extensii ale visurilor destrămate dimineaţa.
Când sunt viu, aud pereţii povestind
cum îi desena tata cu gânduri citite –
amintirea dorinţelor îmbătrânite fără destin.
Când mă nasc, se trezeşte universul
în lumea ce mi-am pregătit-o
când încă nu credeam în oase.
Când uit de sânge, cerul curge prin pământ –
capilarii pustiite de festin –
şi luna îşi îngroapă umbra-n soare.
Când pot să tac pentru că văd,
mă însoţesc fără să uit
şi mă ascult până mă închin.
Când sunt, lumina nu mai moare
prin crăpături de oameni ruşinaţi,
pierduţi pe catalige din mândrie.
Când scriu, mă pierde mama pentru mine
şi reuşesc să renasc fără sânge
şi redevin abisul din care am căzut.
Am încercat să selectez doar un fragment dar n-am putut… Este superb întreg poemul!