Azi serbăm iar victoria, cum spune cântecul celor de la Timpuri Noi. Vorbim despre cele două decenii de la naşterea Revoluţiei care ne-a scăpat, teoretic, de comunism. Practic, i-a înlocuit pe cei care ne conduceau cu alţii la fel de comunişti, dar nu cu faţă umană, ci cu faţă democratică. Aşa am ajuns să spunem că înainte era mai bine sau că nu contează dacă fură în cazul în care fac ceva şi pentru noi. Aşa am ajuns la un alt paradox, cum îi place românului să trăiască, în care cetăţenii se tem de stat şi ascultă de el, nu invers. Aşa am ajuns să votăm răul cel mai mic sau să nu o facem deloc. Aşa am ajuns să terminăm mai toate exprimările de nemulţumire cu „asta e, nu avem ce face”.
Grupurile de interese personale care ne conduc sau care vor să o facă au reuşit atât de repede să ne manevreze în ce direcţie vor şi să ne mai arunce câte un os din când în când. Comentăm pe unde apucăm şi ne manifestăm dezaprobarea faţă de ceea ce fac ei în modurile cele mai puţin roditoare cu putinţă. Ne complacem să vorbim şi să credem că înţelegem ceea ce se întâmplă, dar nu facem nimic pentru a schimba situaţia. Suntem letargici ca întotdeauna şi aşteptăm să facă alţii ceva pentru noi. Nu vrem să conştientizăm că avem şi drepturi, nu doar obligaţii, şi că trebuie să ni le cerem. Mergem mai departe cu capul în pământ, fiindu-ne ruşine că suntem români, dar fără să acceptăm că şi noi suntem ca ceilalţi pe care îi criticăm.
20 de ani de nimic, de aparenţe şi de promisiuni electorale neîmplinite. 20 de ani de muncă pentru a avea ce mânca mâine şi pentru a ne plăti creditele pentru strictul necesar. 20 de ani de escu, de manipulare şi de minciuni. 20 de ani de speranţă că vom reuşi să plecăm în altă ţară unde să fim trataţi ca oameni şi să trăim decent. 20 de ani de înrăire, de înstrăinare şi de egoism exacerbat. 20 de ani de manele, de telenovele şi de talkshow-uri sterile. 20 de ani în care ne-am bătut şi ne-am omorât pentru pământ, bani, servici, locuri de parcare, pâine ş.a.m.d. 20 de ani în care nu mai ştim cine suntem, în cine avem încredere şi dacă mai avem prieteni. Au trecut 20 de ani fără rost.
Grupurile de interese personale care ne conduc sau care vor să o facă au reuşit atât de repede să ne manevreze în ce direcţie vor şi să ne mai arunce câte un os din când în când. Comentăm pe unde apucăm şi ne manifestăm dezaprobarea faţă de ceea ce fac ei în modurile cele mai puţin roditoare cu putinţă. Ne complacem să vorbim şi să credem că înţelegem ceea ce se întâmplă, dar nu facem nimic pentru a schimba situaţia. Suntem letargici ca întotdeauna şi aşteptăm să facă alţii ceva pentru noi. Nu vrem să conştientizăm că avem şi drepturi, nu doar obligaţii, şi că trebuie să ni le cerem. Mergem mai departe cu capul în pământ, fiindu-ne ruşine că suntem români, dar fără să acceptăm că şi noi suntem ca ceilalţi pe care îi criticăm.
20 de ani de nimic, de aparenţe şi de promisiuni electorale neîmplinite. 20 de ani de muncă pentru a avea ce mânca mâine şi pentru a ne plăti creditele pentru strictul necesar. 20 de ani de escu, de manipulare şi de minciuni. 20 de ani de speranţă că vom reuşi să plecăm în altă ţară unde să fim trataţi ca oameni şi să trăim decent. 20 de ani de înrăire, de înstrăinare şi de egoism exacerbat. 20 de ani de manele, de telenovele şi de talkshow-uri sterile. 20 de ani în care ne-am bătut şi ne-am omorât pentru pământ, bani, servici, locuri de parcare, pâine ş.a.m.d. 20 de ani în care nu mai ştim cine suntem, în cine avem încredere şi dacă mai avem prieteni. Au trecut 20 de ani fără rost.