Ceaţa prezentului
învălmăşeşte dorinţele altora
la picioarele mele:
o mare moartă îşi revendică sarea.
Stoluri de lilieci
îmi dezbracă sufletul de versuri
pentru a-i batjocori nuditatea
pe bancheta din spate a vieţii.
Natura construită din cioturi
de proiecţii de artişti rataţi
înveleşte cadaveric cerul
pe marginea plânsului isteric
al copiilor morţi în oameni.
Pământul nu-şi mai recunoaşte pietrele,
iar eu nu mai simt abisul
şi aripile ling întunericul din noi,
închizându-mă afară.
Trebuie să plâng din mine această lume,
să expir deznădejdea viului
şi să transform.