Un poem despre poezie îmi arde ochii minţii
aşa cum gheaţa îmi sfârâie în pomeţi,
iar spiritu-mi sângerând îmi mângâie orgoliul.
Gustul durerilor triumfătoare îmi adulmecă nările
şi soldaţi de piatră roşie îşi taie drumul prin carne.
Cuvintele-mi se visează gustate cu suliţe de revelaţie,
senzaţii din altă viaţă mărşăluiesc prin taverne transparente,
iar nespusul este gândit cu sânge scrijelit pe oameni.
Fierberea abureşte poeme
de neînţeles pentru cei care nu se-ntorc spre început.
Drumul este învelit în noi înşine
oferind trecătorilor semne împachetate
şi trăiri pierdute printre degete de sticlă.
Totul trece nevăzut într-o oră nemăsurată,
iar văzutul stă pironit la umbra veştedă a unui gând futil.
Esenţele pierdute printre vieţi viermănoase,
sclipesc îmbietor în palme însufleţite
viermuind vieţi atemporale.
Te îmbie să sângerezi piatră de spirit
şi să supurezi poeme
până striveşti durerea închipuită a clipelor nedefinite.
Şi atunci ai ajuns,
eşti învins de miracol
şi aşterni drumul pentru prima dată.