Felii de dac privesc în mine
şi ascund cheia iadului în oameni
povăţuind stele confiate.
Cine sunt eu?
Un ventriloc nebun
dumicându-şi bătrâneţea pe scoarţa bisericii,
un zâmbet prins de pietre
şi bătut cu amintiri renegate,
un ideal ciobit pe dinăuntru
cu bulgări de prieteni mistuiţi,
un râs scobit ce cutremură culorile.
Liniştea e veche
şi trezeşte străzile ce ne înfometează
visele deschise prin lume.
Rânduri de scări boltite
respiră abisuri personale
împingând valuri de euri
în groapa de gunoi a cerului.
Flamura întinsă la uscat
cutreieră destine încleştate
cu roşu de fier
şi promisiune de fiere.
Curând
mă scuipă reveria-n strămoşi
schimbaţi pe suflete de tirani
şi necuprinsuri imprimate.
Trezia e scena-n care mă topesc
cu cântec de răşină şi clopote de sticlă
lepădate-n poeme de sfânt cărunt.