Am înnegrit îngerii cu iz de păcate,
îngropându-le credinţa cu saliva plăcerilor uscate,
prin bâlciul preamăririi i-am tăvălit reci
şi ploaia nu mai mângâie pământul de pe suflete seci.
Am rătăcit cerul prin clopote mute
întoarse pe dos şi nefăcute
să privească la cuvinte spălate-n vin
pe laur mistuit de venin.
Nu mai sunt oameni prin văi
să despice conştiinţe căzute pe noi
cu palme turnate din ochi de copii
pe file însufleţite, dar vii.
Înverşunarea ne lipeşte buzele cu ceară
de moarte topită din urme de fiară
şi lumina nu se mai vede-n oglindă,
ci stă uitată agăţată în grindă.