Când se întorc umbrele cuvintelor
pe care mi le-am dorit pline
le prind cu bolduri
în perdeaua ferestrei deschisă spre tinereţe
şi evlavia prospeţimii mă îmbată cu visuri.
Refac fiecare fărâmă de eu
scufundat în abisul poeziei trăite
cu moartea-n priviri pietruite cu zâmbet.
Oasele caselor rămân atârnate de timp
amintind strămoşi necunoscuţi
şi sincope ciudate în istorie.
Clipe retarde şi uscate de gânduri
produc fapte nefireşti rămase-n echilibru,
iar o trapă de vise ascunsă în căi bătrâne
stochează ordonat ce nu vreau să mai fiu,
plănuind în secret o schimbare de stăpân.
Reflexia identităţii îndeamnă marea
să-şi cheme pescăruşii cu valuri;
copii pribegi în braţele valuri se nasc.