Ceaţă de revelaţii aprinse
scormone-n resturi de vieţi
cu aripi de regi înveliţi în săbii
pe frunţile neamurilor de nomazi.
Cărările-s pietruite cu sânge
ş-adevăru-i încrustat pe cer
şi gânduri ultime-s ţintuite prin vânt
şi pământul zvâcneşte istorie,
erupând gemete tânjind iertare.
Dar oameni nu mai sunt să le simtă,
sunt ascunşi după cruci,
iar sufletele lor stivuite-n uitare
nici gândurile nu le mai ajută să tresară.
Eroii lor sunt duşmanii noştri
când plâng femei pe braţe copiii
şi moartea-i mai plină de noi goi
ce modelăm vinovaţi când culegem
şi acuzăm zeii cu suficienţă de lege.