Să fii empatic în România este un dar dureros. Aici oamenii suferă şi sunt trişti, abătuţi sau striviţi de griji şi probleme. Este foarte puţină fericire sau mulţumire, fiind întâlnite mai ales la tinerii îndrăgostiţi. În rest aproape totul este încruntat, tern şi lipsit de culoare. Dacă eşti empatic simţi toate acestea foarte acut şi te dărâmă. Trebuie să fii foarte puternic psihic pentru a rezista şi trebuie să ştii de unde să îţi iei energiile pozitive dacă vrei să mergi mai departe.
Mai bine zis trebuie să îţi procuri singur aceste surse de energie pozitivă pentru că ele sunt foarte rare în jur. Fiecare le găseşte pe ale lui: cărţi, filme, plimbări, călătorii, discuţii, discoteci, muzică etc. De aceea sunt oameni care spun că nu vor să vadă un film trist, să asculte o melodie lentă sau să participe la o înmormântare. Mai sunt încă destui români sensibili în ţara asta, ceea ce este îmbucurător.
E bine să ştii că nu toţi alergăm numai după bani şi beneficii călcând peste orice principiu şi oricine îţi stă în cale. Oameni empatici păstrează un oarecare echilibru în societatea în care trăim. Ei sunt cei care mai înclină balanţa şi spre imaterial. Mă bucură gândul că încă nu s-au transformat toţi românii în capitalişti arizi şi avizi după putere şi recunoaştere socială. Sper ca percepţia mea să fie reală şi să nu mă îmbăt cu apă rece.