Copiii au năpădit cimitirele
în poala de piatră a străbunilor
înflorindu-le aripile consolării finale.
Sufletele lor –
seul lumânărilor –
hrăneşte pământul cu cer
şi floarea bătrâneţii cu inspiraţie.
Mormintele descompuse de lumină
rotunjesc muchiile universului
cu palmele bunicilor divini
şi obrazurile inocenţei calde.
Forfota şoaptelor din cruci
se-nchide-n râsul pescăruşilor înnecaţi în mare
cu iubire de gigant,
cu privire de înger,
cu iertare de viteaz.
În joacă,
copiii împachetează infinitul,
poleindu-l cu durere şi uitare,
spălându-l cu sânge din care-a crescut iarbă.