Cerul albastru al durerii
îmi acoperă lumea cu ziduri îngropate,
iar cercul aşteptărilor
îşi ascute marginile
şi îmi încolţeşte tăcerile
cu vorbe însufleţite.
Lumina nimiceşte intimitatea,
făcând adevărul stăpân,
când îmi năpădeşte drumurile cu poduri –
braţe prinse de cer –
şi mă aşteaptă acasă.
Nu-mi mai las visurile în buzunare
când îmi spăl pantalonii
şi îmi reeşalonez mulţumirile până la apus.
Nu mai plec,
mă duc acasă.