Când pierdem pe cineva drag plângem de…

Când pierdem pe cineva drag, de cele mai multe ori, ne plângem de milă. Ne pare rău de binele pe care ni-l aducea în viaţă acel om şi, culmea, îi reproşăm că nu ni-l va mai aduce. Asta se vede foarte clar şi în bocetele de la înmormântările noastre: cui mă laşi?, ce mă fac fără tine?, cine mă mai iubeşte pe mine?, cine mă mai strânge-n braţe? ş.a.m.d. Interesant este că facem acest lucru susţinând că ne pare rău de acel om. Asta deşi nu ştim ce se întâmplă cu el după moarte pentru a putea avea scuza că ne pare rău pentru el.
Foarte rar, când pierdem pe cineva drag plângem de nervi şi de neputinţă pentru că ne dăm seama că ceea ce ar fi meritat acel om din partea noastră nu a primit. Atunci ne pare rău că nu i-am arătat mai mult respect, dragoste, apreciere, zâmbete, vorbe bune, susţinere etc. Aceştia sunt oamenii care, chiar şi atât de târziu, au puterea să îşi recunoască greşelile, măcar faţă de ei înşişi. Totuşi, extrem de puţini dintre aceşti oameni învaţă ceva din această experienţă şi îşi schimbă comportamentul faţă de cei dragi rămaşi în viaţă. Aşa ajung să arate mai mult din ceea ce simt pentru ei decât au făcut-o până atunci.

Lasă un răspuns