Un pahar năpădit de ochi mă privea trist.
Mi-a adus aminte
de bătrânul cu corpul plin de ochi.
Stătea adăpostit de umbra unui copac singuratic;
printre nisipuri fierbinţi, un copac secular.
Ochii bătrânului plângeau necontenit –
în jurul său
crescuseră flori şi ciuperci,
chiar şi iarbă şi fluturi,
cântece şi veveriţe –
mulţumea copacului de adăpost şi gânduri bune.
Atunci
mi-am dat seama
că plâng.