Românii au nostalgia lui „altădată”. Nimic nu mai este ca altădată: femeile, bărbaţii, Vama Veche, munţii, oraşele, copiii, satele, vremurile, clima, apa, mâncarea, muzica, filmele ş.a.m.d. Toate cele „de altădată” erau mai bune, mai curate, mai frumoase. Acum totul este interes, luptă, greu, urât, sărăcăcios, sterp. Aşa gândesc şi aşa vorbesc majoritatea românilor despre trecut şi prezent.
Este vorba doar despre nostalgie sau trăim în trecut şi nu reuşim să ne adaptăm prezentului? Suntem deschişi la nou sau vrem ca toate să rămână aşa cum le ştim ca să nu ne folosim mintea prea tare? Românii sunt poeţi incurabili sau comozi şi fricoşi care nu vor să accepte faptul că totul se schimbă, totul se transformă? Ne ajută acest „nimic nu mai este ca altădată” sau ne face mai deschişi spre sinucidere, izolare, alienare şi stagnare?
Este vorba doar despre nostalgie sau trăim în trecut şi nu reuşim să ne adaptăm prezentului? Suntem deschişi la nou sau vrem ca toate să rămână aşa cum le ştim ca să nu ne folosim mintea prea tare? Românii sunt poeţi incurabili sau comozi şi fricoşi care nu vor să accepte faptul că totul se schimbă, totul se transformă? Ne ajută acest „nimic nu mai este ca altădată” sau ne face mai deschişi spre sinucidere, izolare, alienare şi stagnare?
„O soţietate care nu merge înainte carevasăzică că stă pe loc” – I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută.