Plouă peste mare
şi valurile sunt fericite că se nasc.
Li s-a întors părintele –
vântul ce s-a odihnit într-o râpă –
cu norii hrăniţi de poeţi cu ochi interiori.
Pustiul de apă se-ntinde voios
dezmorţindu-şi stâncile cu strigăte de pescăruşi
şi corăbiile înmormântate-n corali
cu umbre de căpitani ce-i rostuiesc nisipul.
Cerul se varsă în mare,
transferul se face firesc:
peştii sunt stele şi luna e ochi de balenă,
iar omul este exilat pe pământ.
Luminile sunt doar fantomele zilei
în vineţiul preţios al aerului
înghesuit în transformarea susului în jos.
Gândurile sunt aruncate-n cuvinte
şi închise în oameni;
în nebunia furtunii contează doar trezia.