Biblia a constituit de-a lungul istoriei un model pentru societate în toate segmentele ei, fiind din acest punct de vedere atât una dintre cele mai reprezentative produse pentru cultura populară, cât şi o sursă importantă a acesteia.
Pornind de la această idee, pot fi definite mai multe trăsături care califică Biblia ca sursă a culturii populare. Una dintre ele este modul în care Biblia a fost concepută, informaţia fiind colectată în scris, aceasta circulând mai întâi oral. Materialul biblic este unul cu o circulaţie foarte largă, populară şi care s-a stocat încet până a fost transcrisă. Cei patru autori ai evangheliilor canonice erau diferiţi ca mentalitate şi cultură, de altfel făceau parte din epoci diferite. Acest fapt ne dă certitudinea că informaţia redactată de ei în cele patru evanghelii este aceeaşi, însă scrisă sub patru moduri diferite.
Pe lângă aceste texte canonice, devenite modele, au luat naştere şi textele apocrife, aşa numite variante periferice la textele canonice (textele descoperite la Nag Hammadi sau la Qumran). Prin canonizarea celor patru Evanghelii ale Noului Testament s-a dorit scoaterea acestora din cultura populară şi introducerea lor în cultura cultă, devenind în acest fel „literă” de studiu.
Biblia a fost una dintre primele adaptări cinematografice
Însă, de-a lungul timpului tot mai multe practici culturale au fost legate de Biblie în cultura religioasă. Printre ele se regăseşte predica, care în prezent a ajuns să fie combinată intertextual cu alte practici populare precum muzica sau dansul (vezi comunitatea neoprotestantă din SUA); teatrul popular religios care se petrecea în spaţiul public, unde erau reprezentate scene religioase; pelerinajele care pot reprezenta într-o oarecare măsură o formă de prototurism cultural; literatura populară cu teme religioase; pictura, care a început prin a fi academică, însă a devenit un produs popular („Cina cea de taină” a lui DaVinci) de larg interes şi consum popular; şi în fine, cinematografia asupra căruia voi stărui în acest studiu şi în special asupra operei cinematografice „Jesus Christ Superstar”.
Referindu-se la Isus Cristos cu termenul de “stea” (“steaua care străluceşte dimineaţa” Apocalispa 22,16 ) autorul Apocalipsei poate că a prezis mai mult decât a vrut să spună cu această sintagmă. Celebrând mai bine de 100 de ani de cinematografie, este interesant de umărit locul pe care Biblia, şi Isus Cristos în special, l-au ocupat în istoria cinematografiei şi de remarcat toată cultura populară care s-a născut odată cu introducerea acestor două surse în cinematografie.
În zorii celei de-a şaptea arte, două subiecte dominau acest mediu cultural, şi anume Biblia şi pornografia. Biblia a fost una dintre primele adaptări cinematografice, acest lucru fiind de altfel foarte simplu de înţeles, deoarece aducea în faţa producătorilor de film nu numai un material popular, ci şi unul impunător. Filmele care au implicat personaje biblice sau scene biblice au fost materia de bază a producătorilor de film încă de la început, iar unul dintre cele mai timpurii „staruri” cinematografice a fost Isus din Nazaret.
Înainte ca Cecil DeMille să facă „The King of Kings” (1927), fuseseră făcute peste 30 de versiuni ale evenimentelor evanghelice, printre ele cea mai notabilă fiind „From the Manger to the Cross” (1912) al lui Sidney Olcock’s. În ciuda dispreţului adesea arătat la Hollywood faţă de filmele biblice, genul a câştigat o considerabilă popularitate şi într-o mare măsură şi un succes comercial, în acele timpuri acest gen cinematografic primind multe critici bune.
Cele mai vizionate filme ale tuturor timpurilor
Când au fost lansate pe piaţă la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 filme precum „Samson and Delilah”, „David and Bathsheba”, „Quo Vadis?”, „The Robe”, „The Ten Commandments” sau „Ben-Hur” acestea au ajuns foarte repede în topurile box-office. De exemplu „Ben-Hur” a înregistrat un record, câştigând 11 premii Oscar.
Astfel de filme au fost canale majore care au stat la baza popularizării religiei creştine şi a Bibliei, dramatizând teme scripturale ale binelui şi răului, iubirii şi urii, libertăţii şi opresiunii, a răzbunării şi iertării. Mai mult decât atât, având în vedere popularitatea, filmele creştine au devenit fără îndoială cel mai semnificativ canal prin care cultura populară a absorbit cunoştintele despre evenimetele evanghelice şi prin care şi-a format propria viziune despre creştinism.
Cecile DeMille spunea în autobiografia sa că „probabil mult mai mulţi oameni au spus povestea lui Isus din Nazaret prin prisma filmului „The King of Kings” decât prin prisma oricărei alte opere, exceptând Biblia însăşi”, deşi, privit din punct de vedere comercial, filmul „The Kings of Kings” nu a fost un mare succes. Ieşind însă din sfera strict comercială, acesta fost unul din cele mai vizionate filme ale tuturor timpurilor şi unul prin care într-adevar imaginea lui Isus a influenţat o întreagă generaţie.
Cu o imagine mai clară a contextului în care s-a dezvoltat „imaginea” lui Isus din punct de vedere popular, nu este de mirare că în 1973 a apărut adaptarea cinematografică a piesei „rock opera” jucată pe Broadway, „Jesus Christ Superstar”.
Revitalizarea evenimentelor evanghelice
Dacă „Cristos al anilor ’60” avea o imagine mai contemplativă reflectată în cultura populară, fiind privită mai mult partea introspectivă a culturii populare formate în jurul acestei imagini, muzicalul “Jesus Christ Superstar” ne oferă o altfel de perspectivă a problemei. Acest film a reprodus o imagine a lui Isus mult mai animată şi mai energică, o imagine mai apropiată de lumea contemporană, prin dansuri şi cântece obişnuite, care nu aveau neapărat tentă religioasa, oferindu-ne chiar şi o poveste de dragoste, mărturisită de Maria Magdalena.
Fiind o adaptare a piesei „rock opera” a lui Tim Rice şi Andrew Lloyd-Webber, filmul „Jesus Christ Superstar” (regizat de Norman Jewison şi Melvyn Bragg) a fost filmat în 1973 în Israel, la Ruinele de la Avdat şi în alte zone din Orientul Mijlociu. În acest fel putem spune că filmul se află într-o relaţie de intertextualitate secundară cu piesa „rock opera” jucată pe Broadway, derivând dintr-un context deja existent, care luase amploare şi care a continuat să îşi aibă propriile aderenţe până în zilele noastre (în 1995 grupul The Who a avut o reprezentaţie de succes pe Broadway cu mai vechea „rock opera” „Tommy”). Chiar şi “Jesus Christ Superstar” continuă să aibă un efect destul de impresioanant în rândul consumatorilor de teatru, piesa continuând să fie jucată pe scene din toată lumea şi în prezent.
Filmul începe cu câţiva tineri turişti, care reînvie episoadele din ultimele săptămâni din viaţa lui Cristos, reuşind să combine evenimentele istorice cu contextul contemporan, creând astfel un efect nemaiîntâlnit până atunci. Catalogat antisemitic şi anticreştin pe alocuri, filmul, fără îndoială, a reuşit să revitalizeze evenimentele evanghelice pentru audienţa anilor ’70, la fel de bine cum a reuşit să pună la un loc oameni care păreau nepotriviţi la momentul respectiv: Orchestra Simfonică din Londra, Corul St Paul’s Boys sau grupul rock Deep Purple.
Filmul se desfăşoară sub antiteza Isus-Iuda Totodată, filmul prezinta „Cina cea de taină” ca o frescă printre tufele de măslin (fiind clar o trimitere la „Cina cea de taină” a lui Leonardo DaVinci); ni-l prezintă pe Isus cântând în Grădina Ghetsemani sau intr-o imagine burlescă a procesului în faţa lui Irod („If you are the Christ, the great Jesus Christ … prove to me you’re no fool, walk across my swimming pool!”). Autorităţile iudaice sunt îmbrăcate în negru, într-un stil ortodox, cu pălării şi bărbi lungi, pe când discipolii sunt îmbrăcaţi în jeans şi cămăşi deschise. Aşadar asocierile din film sunt total inedite.
Astfel, filmul capată o conotaţie intertextuală destul de mare. Privit în ansamblul său, filmul atinge mai multe segmente care intră în intertextualitate unele cu altele. De fapt, întreg filmul este o reprezentare a subculturii legate de imaginea lui Isus sau, altfel spus, este o demitizare prin umanizare a lui Isus.
Însuşi titlul filmului, “Jesus Christ Superstar”, ne arată viziunea pe care filmul o va reproduce despre Isus. Viziunea nu este una obişnuită, canonică, aşa cum fusese practicată în artele plastice sau în cinematografia de până atunci, ci una contemporană de „vedetă”, „personaj” de bază al culturii populare. Încă de la începutul filmului, Iuda ne anunţă tema: separarea legendei de om.
Aşadar, viziunea asupra lui Isus este una mult mai umană, nu se pune accent pe dumnezeirea lui, ci mai mult pe umanitatea lui, întreg contextul mesianic fiind unul umanizat şi demitizat. Întreg filmul se desfăşoară sub antiteza Isus-Iuda. Scena cea mai elocventă a acestei antiteze şi în care imaginea lui Isus capătă conotaţia de „star” este cea în care Iuda îi atrage atenţia lui Isus asupra pericolul în care acesta se afla şi care ţine mai mult de lumea contemporană. Iuda îl apostrofează pe Isus, reproşându-i acestuia că este pe cale să piardă controlul şi să creeze o cultură de masă.
Raportul pe care îl are presa cu vedetele
Presa îi ia lui Isus un interviu Interesant este rolul pe care Iuda îl joacă în întreg filmul, el fiind mai degrabă un critic al acţiunilor de popularizare ale lui Isus, un critic al culturii populare care este pe cale să se nască; sintagma: „Cei care te urmează sunt orbi, prea mult cer în minţile lor” fiind una relevantă în acest sens.
Filmul denotă o intertextualitate primară, fiind o parodie. Încă din primele cadre este demascat acest fapt, templul este prezentat ca o ruină, artiştii intră în scenă venind cu un autobuz, fiind prezentate pregătirile pentru filmare (actorii instalează decorul, se machiază şi treptat îşi intră în rol). Totodată sunt demascate şi sursele cu care filmul intră în intertextualitate, având pe de o parte Evanghelia, iar pe de alta lumea contemporană, în special fenomenul hippie. În acest sens personajele biblice îşi joacă rolurile în context contemporan (discipolii sunt îmbrăcaţi în jeans, armele soldaţilor romani erau arme de foc, Irod se află într-un cadru hippie etc.). Întregul tablou de desfăşurare a evenimentelor creştine se desfăşoară într-o formă cântată şi de dans, o formă de intertextualitate evidentă cu formele ritualice creştine practicate de grupurile neoprotestante din SUA.
O altă sursă de parodie demascată este raportul pe care îl are presa cu vedetele. În scena când Isus este arestat şi dus în faţa autorităţilor iudaice, mulţimea din jurul său se comportă ca nişte jurnalişti “înfometaţi” de senzaţional. Mimând un microfon în mână, ei îl intervievează pe Isus. O altă scenă elocventă în acest sens este cea în care Iuda îl critică pe Isus spunându-i că nu a ales un moment propice de manifestare, dând ca exemplu lipsa „mass comunication” care nu era prezentă în acele vremuri. Totodată în această scenă sunt invocate şi alte nume de „vedete” ca şi Isus (Budha, Mahomed etc.), încă o dovadă de intertextualitate primară prin parodiere.
Isus cântă şi dansează cu discipolii
Este foarte greu de comentat un „Cristos” care dansează şi cântă, pentru că în cazul acestui film personajele vorbesc de la sine, la fel de bine cum o face de altfel înteaga generaţie hippie. Toate personajele (apostolii, autorităţiile iudaice, Maria Magdalena, Iuda, Isus) pot fi foarte clar văzute ca reluând discursul revoluţiei hippie de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.
Imaginea lui Isus care cântă şi dansează nu este o imagine din Evanghelie, dar totodată nu este nici una inedită, ea fiind cunoscută în textele antice creştin-gnostice (Faptele lui Ioan) unde Isus cântă şi dansează cu discipolii în Grădina Ghetsemani. Prin aceasta putem spune că filmul intră în relaţie de intertextualitate cu o imagine care era cunoscută mai mult în mediile culte înalte, şi că preia această imagine şi o expune în faţa publicului larg.
Acest gen de expresie a dus la o serie întreagă de aderenţe culturale, care continuă să persiste astăzi parcă mai mult decât au făcut-o vreodată, prin interesul tot mai mare al publicului larg pentru „faţa nevăzută” a lui Isus Cristos. Relevant în acest sens este succesul pe care l-a avut „Codul lui DaVinci” al lui Dan Brown, „The Passion of Christ” – Mel Gibson sau lucrarea gnostică „Evanghelia după Iuda”.