Plimbarea urii pe colţurile de spumă ale mării
aduce osanale creatorului din cuvânt;
poetului din care toate rădăcinile ţâşnesc.
Nemişcarea în-jurului a devenit lumea în care dormim,
iar ideile aproape uitate plescăie argint viu
şi se scutură de urât.
Spirite obosite de lumină se scaldă în suflete ruginii,
dar femei îmbrăcate în bărbaţi fără veşmânt
dansează kama sutra pe luna dintre crengi.
O linişte aparentă şi ceţoasă
se aşterne prin noi târându-se vicleană,
deghizată în visuri de mai mare şi mai mult,
cu ochi vineţi de minciună.
Mai stăm cu nimicul ce ne linge pe buze
sau murim în slava necuprinsului din noi?