Mi-ar plăcea să scriu un poem în care să te omor din primul vers.
Cadavrul tău diafan,
îmbălsămat cu parfumuri de câmp,
să plutească,
să fie dorit,
să fie mort, dar melancolic.
Ce-ai zice dacă am umple camera în care pluteşti
cu jumătăţi de amintiri pe felii de pâine?
O lumânare înfometată de propriul duh să-ngurgiteze visuri
şi bradul de Crăciun s-abunde-n lăcrămioare?
Îmbrăcată-n frunze moarte
mă priveşti mută,
cu pleoapele zăvorâte,
din sicriul tău ciudat.
Mi te-nchipui vie
otrăvindu-mi o clipă
jucându-te cu gândul meu.
Eşti moartă
şi cadavrul îţi pot atinge doar întinzând mâna.
Tu dormi
şi nu ştii că eşti moartă.