Ştiu că ce voi spune în continuare nu este nimic nou. Ştiu că va suna banal şi plicticos pentru mulţi dintre voi. Ştiu că ştim toţi lucrurile astea. Ştiu că mulţi nu cred că îi afectează. Ştiu că nu avem ce face pentru a schimba situaţia. Ştiu că suntem prea mici şi prea fricoşi pentru a lua atitudine. Ştiu că este inutil să scriu articolul ăsta. Ştiu că sunt utopic, dar nu mai pot. Trebuie să o fac. Măcar pentru conştiinţa mea şi tot trebuie să o spun.
Este foarte multă minciună în jurul nostru. Foarte puţin din ceea ce credem că ştim este adevărat. Suntem minţiţi sistematic şi fără ruşine. Suntem manipulaţi continuu şi atât de bine încât nu ne mai dăm seama. Atât de tare ne-au ameţit încât nu mai suntem capabili să deosebim adevărul de minciună, binele de rău şi prietenii de duşmani. Avem momente în care suntem convinşi de ceea ce spunem, după care nu mai ştim ce să credem.
Oamenii care spun adevărul şi luptă pentru el sunt blamaţi şi distruşi. Dacă faci asta nu-ţi mai rămân decât două variante: renunţi şi redevi ca ceilalţi sau mergi mai departe şi înnebuneşti. Să lupţi pentru adevăr şi dreptate este o muncă sisifică. Oamenii nu mai au niciun fel de principiu moral în viaţă, ci se ghidează doar după norme practice şi lucrative. Nu ne mai interesează sufletele de lângă noi, aşa cum nu ne mai pasă nici de al nostru.
Într-o lume a banului, proprietăţii şi interesului personal, oamenii empatici, sensibili şi principiali sunt pierduţi. Nu mai este loc şi timp pentru ei. Avem prea multe nimicuri de făcut, ca să ne pierdem timpul cu fleacuri din astea serioase. Ni se pare că avem prea multe probleme, ca să ne mai pese de ceilalţi. Păi ce altora le pasă de mine? Din păcate ăsta este doar începutul. Mi-e teamă să mă gândesc unde vom ajunge pe calea asta. Sper doar că vorbesc prostii şi am luat-o razna…