De câţiva ani trăiesc cu convingerea că Emil Constantinescu a fost singurul preşedinte post-decembrist al României care a vrut şi a făcut bine acestei ţări şi locuitorilor ei. Mai mult decât atât este singurul politician autohton care şi-a sacrificat conştient cariera politică pentru cei care l-au ales. Nu ştiu dacă a făcut ceva şi pentru el, dar îmi este tot mai clar că a făcut multe pentru noi. El a fost cel care a făcut ceea ce ni s-a promis la Revoluţie: sacrificii pentru binele pe termen lung. Aşa cum era normal, efectele urmau să se vadă după mai mult timp, pe termen scurt fiind vizibile doar sacrificiile. De aceea nu ar mai fi fost ales a doua oară, el fiind conştient de acest lucru.Firesc, au blocat toate demersurile oamenilor de a afla adevărul despre perioada comunistă şi despre Revoluţie. Mai mult decât atât, i-au protejat pe toţi cei care au comis atrocităţi în aceste două perioade omorând, rănind sau privând abuziv românii de libertate. Deşi, teoretic, am blamat comunismul, toate procesele intentate torţionarilor au primit din partea justiţiei neurmărire penală, fiind invocat motivul că nu au fost crime comise împotriva umanităţii, ci doar simple crime care se prescriu în 15 ani. Victimele sau urmaşii acestora au rămas cu suferinţa şi amărăciunea, sperând totuşi că într-o zi se va face dreptate. Călăii au funcţii şi salarii sau pensii uriaşe, iar majoritatea victimelor se zbat la limita sărăciei.
Datorită convingerilor menţionate la început şi a silei faţă de politica de baltă împuţită care se face în România mi-am dorit să pot ajunge vreodată să îi iau un interviu lui Emil Constantinescu. În seara aceasta am avut ocazia şi nu am ratat-o. Din păcate, evenimentul la care am participat împreună nu mi-a permis să stau mai mult de 15-17 minute de vorbă cu fostul preşedinte. Totuşi am apucat să aflu câte ceva. Iată ceea ce am reuşit să discutăm până a început evenimentul respectiv:
Este adevărat că în perioada mandatului dumneavoastră s-au făcut adevăratele demersuri pentru intrarea noastră în Uniunea Europeană?
Emil Constantinescu: Este deja un fapt istoric consemnat în toate cărţile şi studiile dedicate tranziţiei post-comuniste din Europa Centrală şi de Est, publicate în Europa şi în lume, mai puţin în România, că bazele integrării europene, în N.A.T.O. şi ale construcţiei unei societăţi democratice şi a unei economii de piaţă în România, s-au pus în perioada 1996-2000. România este analizată ca un caz special în evoluţia fostelor ţări comuniste pentru că, pe de-o parte, este singura ţară fost comunistă din Europa Centrală şi Sud-Est care, spre deosebire de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi chiar Albania, după căderea comunismului la putere nu au venit guverne de centru-dreapta, ci guverne considerate astăzi cripto-comuniste. Pe de altă parte, România nu a urmat nici evoluţia altor ţări foste comuniste ca Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova care au evoluat spre un regim oligarhic.
Este consecinţa nu numai a particularităţii Revoluţiei Române, dar este şi consecinţa caracteristicilor regimului comunist din ţara noastră care a fost de o duritate extremă, dar este şi o consecinţă a unei dezvoltări istorice pe un termen mai lung a României. Ceea ce se precizează şi este bine să fie cunoscut şi în România, este că în perioada 1990-1996 România a urmat la distanţă de luni şi uneori ani ceea ce se întâmpla în Rusia. Practic o reformă de tip Perestroika care nu atingea bazele sistemului economic de stat şi în care democraţia era strict controlată de la centru de membrii fostei nomenclaturi comuniste şi ai fostei securităţi.
Se spune că Ion Iliescu a vrut să schimbe doar omul, nu şi sistemul. Dar când a ieşit prima dată la Revoluţie în balcon şi a zis „dragi tovarăşi”, iar oamenii l-au fluierat copios, a avut declicul şi a înţeles că nu se poate schimba doar omul. Credeţi că este adevărat?
Emil Constantinescu: Lucrurile sunt mai profunde decât reacţia unei simple persoane. Este vorba despre un sistem şi, aşa cum spuneam, până târziu, până în ultima parte a perioadei 1990-1996, s-a continuat acest drum care consta în redistribuirea către membrii fostei nomenclaturi, în special a fostei securităţi, a obiectivelor economice, formarea unor bănci private de tipul jocurilor piramidale. Putem vedea chiar măsuri: aşa numitele bonuri ale lui Văcăroiu nu erau decât cupoanele Ciubais, deşi acestea eşuaseră înainte în Rusia. Cu aceasta răspund şi la esenţa întrebării dumneavoastră dacă în perioada 1996-2000 s-au făcut paşii spre integrare. Este vorba despre ce fel de paşi. Dacă ne referim la iniţiativele diplomatice şi politice, nu este suficient pentru că acestea s-au făcut şi înainte. Nu era nimic nou. Şi în perioada 1990-1996 România a făcut cerere să intre în Consiliul Europei, în parteneriatul pentru pace, dar aceste cereri nu aveau în spate substanţa unor transformări radicale.
În momentul în care am declarat ca program politic prioritatea integrării în Uniunea Europeană şi în NATO, concomitent am îndeplinit condiţiile pentru aceasta, acceptând de la bun început preţul politic care trebuia plătit; în cazul meu hotărârea pe care am luat-o din primul moment de a nu mai candida pentru un al doilea mandat pentru că era evident că reforme economice radicale (cum ar fi restructurarea mineritului cu disponibilizarea într-un singur an a 100.000 de oameni, închiderea fabricilor nerentabile care s-a produs chiar în primăvara anului 1997, însănătoşirea sistemului economic bancar prin desfiinţarea, trimiterea în judecată şi condamnarea conducătorilor tuturor băncilor private care erau jocuri piramidale, restructurarea sistemului bancar şi începerea, în sfârşit, a primei privatizări adevărate pentru că ceea ce s-a desfăşurat până în 1996 a fost doar o privatizare lingvistică – schimbarea denumirii unor întreprinderi sau proiecte de tip MEBO care nu însemnau nimic-, restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist), acestea toate au fost elementele care pe plan intern au restructurat o economie care era complet falimentară. În 1996 toate băncile erau în faliment, industria era în faliment, inclusiv industria petrolieră care în loc să producă venituri consuma.
Acest lucru din cauza conducerii falimentare de până în 1996. Dacă din 1990 am fi avut o conducere de dreapta a ţării lucrurile ar fi stat altfel.
Emil Constantinescu: Putem să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat în România examinând Polonia care este cea mai asemănătoare cu România. Ar fi fost patru ani extrem de duri. Eu am aplicat strict modelul polonez. Nu am aplicat modelele fantasmagorice pe care le avansase preşedintele Iliescu (japonez, suedez sau norvegian) pentru că noi nu avem nici japonezi, nici norvegieni în România. Singura ţară care, din punct de vedere al dimensiunilor, al structurii şi chiar al mentalităţilor, se asemăna cu România era Polonia. Am studiat exemplul polonez, am fost în Polonia înainte să fiu preşedinte, am avut atunci şi am şi acum relaţii apropiate cu toţi cei care au condus Polonia în perioada ’90-’96 şi după aceea, şi lucrurile au evoluat chiar la fel. Preşedintele Valesa a schimbat patru prim-miniştrii în timpul mandatului său şi a candidat din nou şi a obţinut câteva procente. O înfrângere zdrobitoare pentru că, repet, reformele economice, cu cât sunt mai adevărate şi mai profunde, cu atât produc un efect social de nemulţumire pentru care trebuie să plătească cineva.
Toate regimurile de dreapta din Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi chiar şi din Albania au fost înlocuite de venirea la putere a foştilor comunişti zis socialişti, dar deveniţi socialişti democraţi adevăraţi care au continuat reformele. Astfel am avut o întârziere de şapte ani. La putere, în anul 2000 au venit din nou reprezentanţii foştilor comunişti, dar care au continuat reformele nemaiputând să se întoarcă. Acest lucru am şi încercat să fac: drumul să fie fără întoarcere. Mai ales că nu mai aveau unde să se ducă pentru că, între timp, Rusia sub Elţân era într-o situaţie economică dificilă, îşi pierduse prestigiul, nu mai avea forţa pe care a căpătat-o ulterior sub sistemul curat oligarhic al lui Putin. Deci nu mai puteau să se întoarcă înapoi pentru că înapoi nu mai era nimeni.
Aceasta este caracteristica, trebuie să o acceptăm, eu o accept în primul rând, a imposibilităţii celui de-al doilea mandat. Totuşi, nu mai puteau să întoarcă iniţiativele şi aşa s-a continuat retrocedarea şi chiar şi venirea regelui în ţară. Sigur că aceste lucruri au avut şi urmări, cabinetul Năstase a continuat creşterea economică reală care a început la sfârşitul anului 1999 şi s-a remarcat la începutul anului 2000, dar cu puternic accent pe interesul propriu. Ceea ce a dat această notă de corupţie care, din păcate, se menţine şi astăzi, fiind schimbate doar grupurile de interese de la putere.
Este adevărat că în mandatul dumneavoastră un jurnalist a descoperit că S.P.P. nu funcţiona pe baze legale şi cheltuia bugetul alocat fără a exista posibilitatea controlării acestor cheltuieli? Emil Constantinescu: Nu este vorba doar despre S.P.P., ci despre toate domeniile. Am instaurat un control financiar strict în toate domeniile şi pe calea legii. Cu consecinţe mult mai mari a fost propunerea şi adoptarea unei legi prin care Serviciul de Informaţii Externe şi S.R.I. nu au mai avut voie să desfăşoare activităţi economice, acestea fiind un paravan pentru multe ilegalităţi. S-a revenit şi s-a acordat serviciilor secrete dreptul de a desfăşura activităţi economice, ceea ce există şi astăzi şi ceea ce creează bineînţeles dacă nu realitatea, cel puţin o suspiciune.
Credeţi că vom mai putea scăpa de comuniştii şi securiştii care au preluat economia ţării? Emil Constantinescu: Categoric da. Cheia se află tot în perioada 1997-2000 pentru că au intrat pe piaţă marii jucători europeni şi americani. Din acel moment şi statul şi-a pierdut din economia pe care o controla. Sursa economică de corupţie cea mai mare s-a diminuat foarte mult, ea rămânând numai în domeniul lucrărilor publice. În această situaţie le este foarte greu celor care foloseau sistemul de relaţii să mai facă faţă. Din fericire pentru ei s-au descurcat în timpul boom-ului imobiliar pentru că majoritatea au migrat din economia reală spre cea speculativă şi-au distrus propriile întreprinderi, aşa cum le distruseseră ca să le scadă valoarea şi să le cumpere, le-au distrus a doua oară şi le-au valorificat ca terenuri.