În cimitirul oamenilor vii

Aici
sufletele orfane putrezesc,
în coifurile lor semeţe lâncezind osânde,
urând conştiinţe ce învie străbuni.

Cimitirul oamenilor vii îşi mângâie zâmbetul
înecat în laşităţi slăvite cu ofrande
de statuile crescute în grabă
de căpetenii idolatrizate cu uitare de sine.

Roiesc leşuri prin clădirile-criptă
cu ardoarea unei misiuni găsită în pripă,
mânaţi de promisiunea amputării de interior.

Prezentu-i îmbibat cu trecut peticit,
potrivit cu viitor stors de virtute,
plămădind mecanic oameni noi.

Cimitirul devine un bâlci de imagini
turnate-mpotriva fiinţei profanate
ce nu încape în moarte.

Lasă un răspuns