„Explorând abisul” – cronică de Octavian Mihalcea la volumul meu de poezii Manifest

Coperta ManifestPrima cronică despre volumul meu de poeme pe care am primit-o este realizată de Octavian Mihalcea (poet, critic):

Debutul în volum al lui Dan Călin, Manifest (Karth, București, 2014), atrage cu fervoare atenția asupra pericolului prejudicierii esențelor. Aceste texte radicale conțin o ideatică profund incriminatorie la adresa descralizării. Periodic, mai intervin și pasaje destinse, cumva nostalgice: „De lumină și culori/ își mai amintesc doar fotografii bătrâni/ cu flori uscate la geam.” În rest, peisajul terminal invocă fioruri ultra-expresioniste: „Cuvintele ascund viața,/ gândurile răstălmăcesc menirea.// Năpârlim sufletul în gropi comune.// Permitem existența tămăduitorilor / – avem nevoie de vinovați.// Dumnezeu zâmbește crud.”

În cheia cruntelor meditații cioraniene, intervin și aici verdicte ce hipertrofiază estetizant o particulară dimensiune a trăirii: „Nu există timp,/ doar oasele istoriei sparte-n oameni,/ răvășite-n conștiințe înmormântate fastuos.”Dan Călin adoptă paradoxul ca metodă de exprimare lirică. Totul e supus unei estetici barochizante, adevărată rara avis în contemporaneitatea poetică. Impresionează atitudinea frustă proprie autorului, împreună cu avalanșa ornamentelor metaforice. E incontestabilă acuitatea observației, intensă cromatică a dezmăgirii: „Curiozitatea culorii pline/ nu cuprinde,/ nu invocă,/ nu arde.” De undeva, e așteptată o abisală cutremurare ce va (re)pune totul în discuție. Până atunci, ne înconjoară atât de flagelantele stări fin de siècle: „Groparii de suflete/ cresc flori uscate/ în cercuri strivite.// Trecutul și viitorul/ îndeasă prezentul/ în gropi comune.// Pe străzi bătrâne/ cruci anonime/ se fersc de priviri.// Curgând spre viață,/ pământul retrăiește amintirea.”

Antinomiile accentuează thanaticul ambiental. Parcă auzim dantescul lasciate ogni speranza, profilat printre multitudinea imaginilor remarcabile care brăzdează adânc această carte. Pulsează fluidități cvasi-defuncte: „Ucigașii pescuiesc umbrele sufletelor/ transpirate vinovat pe asfalt/ și inspiră nori în biserici/ pictate cu sânge de eretici.// Legăturile de rudenie/ cu genii înnodate prin canalizări/ ce rup des frâul cărnii/ sunt înecate în amintiri refuzate.” Avem aici o specială morbidezza, captivantă pentru lectorul estet. Nuanțe albastre, de mult uitate, flanchează desfășurările artistice ale lui Dan Călin. Poetul explorează abisul, ceea ce rezultă, adevărate leçons des ténèbres, fiind destinat spasmaticelor rodiri. Sunt intonate „raiuri de cuvinte interzise”, așteptând transfigurarea. Evaziunea spre ipostazieri suprarealiste se află mereu în proximitate: „Urma neputinței întinsă pe coame/ este inhalată de pietrele agățate de cer/ cu nerăbdare de suflete de tămâie/ ce nu mai găsești nici în consignații.// Străzile devin fluide,/ înrobite de poeme suferite la prânz/ de vicioși pătimiți și de prunci cu fluturi în păr.” Sufletele au realitate specifică, de multe ori supusă singurătății retezând capete.

Avem senzația desfășurării unor stranii ritualuri decadente, cu nelipsitul nimb al trecerii: „Orașul respiră povești bătrâne/ o dată pe an/ când sărbătorim uitarea.// Ghirlande de mucegai nobil/ ne hrănesc străzile din care s-a ivit iarba,/ iar copacii crescuți pe acoperișuri/ vor să se mute în păsările plecate spre dincolo.// Numai noi nu murim.” Dan Călin abordează poetic exilul, totuși fără a pierde din vedere posibilitatea redempțiunii. Sunt sublimate intense dureri. Autorul pare că rezonează cu nefericirea întregii umanități, de aici decurgând conștiința unei speciale unicități exprimate cu pluralul majestății: „Suntem ultimul”. Devergondajul boemei este relaționat cu absolutul divinității, tablou inedit ce poartă apăsătoare spectre: „Un baron și un ștreang/ sunt umbra numelui vândut pe-o bere/ în cârciuma lui Dumnezeu.// În jurul lui,/ rotunjimile sufletelor/sunt purtate de gânduri fără cuvinte/ spre moaștele aghesmuite cu mir.” Complicitatea peisajului marin încurajează o formă torturantă de infinit.

Cu aură iluzorie, apare și pozitivitatea simbolico-evazionistă întru estetică: „O insulă de nefiresc miraculos/ acaparează o corabie scufundată în versuri/ și alungă moartea cu un zâmbet.” Sufletul vibrează la intensități apropiate incandescenței, vestind o aparte „filosofie marină”. Poetul e un revoltat, iar elanurile artistice sunt vitriolate cu atât de propriul elan argumentativ: „Iubiri plutesc pe mare,/ ofrandă inadaptării,/ imposibile,/ cum numai artiștii le imaginează.// Dorințe legănate/ cu dor de absolut/ de porniri mistuitoare.// Plagă și început al sfârșitului,/ ne încolăcesc din copilărie/ cu otravă de promisiuni/ ce nimicesc.// Artiști,/ opriți măcelul!/ Nu mai îmbolnăviți sufletele/ cu iubiri moșite din durere!” Iată o temă generoasă, propice multor dezbateri. Este prescris chiar și un „meniu de poet”, imaginativ și apetisant. Parcă desprinse din atmosfera abisală a inițiaticei Là-bas de Joris-Karl Huysmans, iată aceste versuri sangvinolente: „Pe altarul tăcerii/ am dezrobit venele poeziei/ cu ocheadele morții/ și păcate stoarse de vină// Din seva prelinsă pe piatra antică/ am eliberat gânduri profanate/ cu biciuiri creștine/ și trupuri învelite-n căințe.// De pe cerul durerii/ am cojit lumina oarbă/ și am dat dezlegare.// Osanalele au fost primite,/ iar sacrificiul – adulmecat.”

Păcatul și mereu dezirabilele moșteniri paradisiace se amalgamează într-o lirică de o considerabilă densitate, cu nuanțe contondente ce, adeseori, primează. Este mediul în care „se zvârcolesc sentimente/ lângă mâna care scrie.” Aspirațiile au valoarea cvasi-totalei expansiuni. Mereu întru salvare, marea e una dintre puținele certitudini: „Cerul își vindecă rănile-n mare/ și spală păcate cu delfini credincioși/ în oglinda furtunilor nenăscute.” Parcurgem întinse peisaje acvatice situate în zodia picturalului, sigurele atingeri reconstituind o lume ce încă mai subzistă în profunzimile sinelui. Impresionează adorația cromatizantă a mării, atașată valorilor inimii. Dan Călin este un creator de imagini lirice cu efect substanțial asupra cititorului, sublimări „din templul uitat al artei”.

Figurii paterne îi este închinat un ciclu poetic marcat de adesea neștiute elocvențe. Filonul autoscopic are impact dramatic: „Tată,/ de ce nu te-am simțit când mă priveai,/ de ce nu te-am iubit că mă simțeai,/ de ce nu te-am văzut cum mă iubeai,/ de ce nu te-am strigat când mai trăiai/ și nu am murit când te stingeai?” Angoasele subliniază inconsistențele lumii. Poetul folosește paradoxul pentru a sublinia problematizările cu care se confruntă. Din obscuritate se naște conturul unei dramatis personae: „Calea spre mine e luminată cu durere;/ spre înapoi mă duc înainte/ cu alaiul de zâmbete arse de umbre pe mare.” Drumul către centru constă în aflarea căii spre casă, de mult prea multe ori ocultată. Nebănuite primejdii se profilează în proximitatea marilor așteptări. Fantasmele pot zămisli prăbușirea. „Rămân țintuit în cimitirul paharelor goale”, iată o formulare poetică reprezentativă pentru nivelul înstrăinării. Pentru că supliciantele stări turbionare cuprind sufletul poetic și îl proiectează pe traiectorii centrifuge, în căutarea atât de invocatelor înțelesuri.

Partea finală a volumului propune o abordare atipică a feminității, exteriorizând altfel de iubiri: „Cadavrele iubirilor îngropate în grabă/ zvâcnesc printre noi/ cu aripi de sânge.// Lâna dansului șamanic/ leagă sentimentele de cer/ și învelește pământul cu îngeri.// Refăcuți din valuri de plută/ renaștem îndrăgostirea/ cu mâini de copil.” Neantul va continua să influențeze părți din lume, visele rămân crăpate, iar dorințele își găsesc mereu alte orizonturi, apropiate spiritului adorat al mării.

OCTAVIAN MIHALCEA

Lasă un răspuns