Epicriza celor care se adâncesc

De curând, unui prieten bun, Octavian Mihalcea (O.M.), i-a apărut cel de-al treilea volum de poeme, Epicriza, la editura Semne. Un motiv de bucurie pentru că știu de când lucrează la acest volum și pentru că poemele sunt scrise în 2007. În plus, acest O.M. ce deține octava poeziei, merita un volum nou. Un volum diferit de celelalte două.

Propoziții și fraze aparent disparate care nu urmăresc o idee, un mesaj, dar care, la a nu știu câta recitire (în funcție de capacitatea fiecărui cititor), își arată sensul profund, mesajul încifrat în „zorii metaforei – treziri spre norocul drumului bun” („Castelul trăiește în Malta regretelor”). Graba și superficialitatea care ne caracterizează în cea mai mare parte a vieții, sunt refuzate când guști poezia lui Octav. Trebuie să uiți că ai corp, că ai oase (pentru că „oasele se mai și rup”), că ai simțuri. Te ajută și poetul în acest demers: plecând de la materie te conduce spre tine cel însuflețit („Inima din inimi”), lent, fără bruscări, chiar proteguitor aș putea spune. Asta chiar dacă trecerea nu poate fi blândă pentru că cele două lumi doar se îngăduie („În plină orbire trăiește adevărul”).

Dar, ca să ajungi acolo trebuie să îți amintești cu patimă și dor că ai suflet și să-l lași să se scufunde în poezie. De aceea durează atât de mult, la unii, până simt poezia acestui O.M.: trecerea de la o trăire în carne, la cea în spirit cere timp și dorință de a te reîntâlni. Este nevoie de tine ca să poți cădea în abisul poeziei („Când cade o lume, sunt viori lente, sunt drumuri stârnite”), acolo unde te dorești fără să îți recunoști. Iar pe acest drum pierzi importanța vieții din care vii, din care te scurgi spre viață, și o păstrezi doar ca amintire, doar pentru a nu uita ce este mai important („Pașii purtau sângele uscat pe drumul celei mai mari fericiri.”).

De aceea poemele lui Octav nu sunt facile și de aceea nu poți spune de la prima lectură dacă îți plac sau nu. Pentru că la prima lectură simți că trebuie să le recitești pentru că simți că îți scapă, simți că pierzi esențialul pentru că simți că nu ești acolo pentru că nu simți. Am abuzat de acest cuvânt deoarece el definește poezia lui Octav: este o transfigurare continuă a materiei în spirit sau o căutarea a sufletului în carne sau o forțare a simțurilor spre transcendere („Urma sufletului se pierde sus.”) pentru că „Pe țărm așteaptă ochii neudați”.

Poemele din această Epicriză a lui Octavian Mihalcea sunt esența vieții actuale pe care sunt nevoiți să o suporte cei care se întorc în/la ei. Sunt o oglindă în care poate fi urmărită lupta acestora cu noroiul „Superb întreținut cu întreaga libertate a vidului exterior“ („Îți spun că noroiul atrage banii, iubirea și moartea.”). Este o dramă trăită conștient și dorită cu nesaț, dar învelită încă în incertitudini („Oare lava o să îmbrace minunatele interese?”). Este deja o obișnuință a alternanței și o acceptare a obligatoriei reveniri la gol („Am învățat drumul spre acel oraș al iluziei mângâiate pe umbra întreagă.”).

Poezia trebuie să iasă din aceste amăgiri și trebuie să rămână „naștere pe rug”. Și aș putea să vorbesc despre toate aceste lucruri până la sfârșitul volumului de poeme, dar mai bine vă las să vă adăpați singuri din voi.

Lasă un răspuns