Cuvintele ne hrănesc cu uitare

În ziua-n care m-am născut

am murit pentru a putea suporta cuvintele –

materia ce formează această viaţă.

 

Cealaltă,

din care am fost împins,

nu are nevoie de ele;

este trăire.

 

Cuvintele imită strâmb

viaţa din care venim pentru a ne naşte,

vrând să ne domolească dorul de acasă –

originea ce ne sălăşluieşte.

 

Făcute pentru a ne înghiţi vremelnic identitatea şi părinţii,

ne hrănesc uitarea de însine.

 

M-am născut pe strada

unde se vorbește despre Dumnezeu.

 

Aici,

pescărușii ciugulesc carnea de pe gânduri,

pământul absoarbe dorințe sângerii,

iar oamenii sunt îmbibați cu noi înșivă.

Lasă un răspuns