„Călin, file de poezie” – cronica lui Constantin Ardeleanu la volumul meu de poezii Manifest

Coperta ManifestMulțumesc frumos domnului Constantin Ardeleanu pentru sinceritate și pentru cronica pe care a făcut-o volumului meu de poezii Manifest:

Pentru un licenţiat în fotografie, cum este poetul Dan Călin, nu-i de mirare că discursul său liric este preponderent imagistic. Născut pe malul Mării Negre, la Constanţa, te-ai fi aşteptat ca „vânturile, valurile” să-i preschimbe instantaneele prezentate în fotografii mişcate. Cartea „Manifest” (editura Karth, 2014) este structurată în 5 părţi, în care de o pregnantă autencitate mi s-au părut prima şi ultima, „Oraşul”, repectiv „Femeia”. În „Oraşul”, 30 de „străzi lirice” însoţesc paşii singurătăţii poetului prin urbe şi rar mi-a fost dat să citesc o „poezie citadină” de o asemenea densitate a unei tristeţi asfaltice.
Paradoxala înstrăinare atât de copleşitoare în aglomerarea urbană capătă proporţii apocaliptice: „Râuri de pietre goale / se varsă-n oameni de sticlă / aproape de sfârşitul lumii” („Apocalipsă”). Acolo, „Dumnezeu zâmbeşte crud” („Uităm rostul”), iar „Ciulinii oraşelor / petrec nefirescul / şi-l implantează spre ziuă” („Povara iubirii”). Sunt şocante aceste „cariere de piatră / desenate pe asfalt”, în care într-o viziune de coşmar „Carcase de oameni / sunt cultivate atent. // Fără existenţă!” („Oraşe goale”). Imaginea pare a fi prea dură, dar indiferentismul marilor aglomerări topeşte sufletul citadinilor în magma de beton încins. Atâta vreme cât comunicarea nu supravieţuieşte decât prin mimetismul şi transfigurarea chipurilor, „respiraţia poeziei e trimisă-n exil” („Exilul poeziei”).
Şi în peisajul dezolant, apariţia unui poem-metaforă, ca acest „Peticind cerul cu gri”, are efectul unui strigăt de optimism, nefiind chiar totul pierdut: „Tata îmi povestea / că înainte de a mă naşte / oameni curăţaţi de iubire / au reparat cerul cu aşteptările lor. (…) De atunci / copiii îşi plâng soarta la naştere / şi uită albastrul până mor”. În citadela înmărmurită în geometrii impersonale, obiectivul fotografic al lui Dan Călin surprinde cum „Cerurile ne dau roată, / iar marea visează ironic”. (…) „Şi viaţa ni se destramă în palme” („Uitare”).
Liniile haotice ale oraşului reflectându-se în frângerea liniei vieţii din palme, ce vreţi o răsfrângere mai sugestivă a apocalipsei generale în destinul personal? Pe undeva, prin preajmă, parcă se aude orologiul blagian cum ne măsoară destrămarea! Locuind nepătrunsul, poetul simte cum „rugina înfloreşte singurătate”, „pe frunţi de idealuri neatinse, / pe rugăciuni eretice depuse la bancă / pe roiuri de cuvinte interzise” („Rugina oraşului fără suflete”). Ce oraş straniu în care „visele cad pe acoperişuri” şi „străzile devin fluide”, în aşteptarea unui „transplant de suflet”! Iar poetul, înainte de a-şi arma aparatul de fotografiat şi de a încerca un alt unghi de privire, mai prinde o imagine splendidă, la aniversări… amnezice: „Oraşul respiră poveşti bătrâne / o dată pe an / când sărbătorim uitarea”(…), în care „Numai noi nu murim” („Sărbătoarea uitării”).
Poemul atât de crud elegiac „Răstimp în anotimp” este un scurt compendiu de filosofie aplicată pe suflete: „Nu există întâmplare, doar absolut. // Timpul este bandajat cu oameni morţi, / cu scâncetul sângelui obosit de visare, / cu rigorile cerului înnodat la cravată, / cu riduri înghesuite-n poşetă”. Nu credeam să aud vreodată un atât de trist solo de poet, aruncându-şi, ca pe o reclamă luminoasă, distihul ce face „reclamă” timpului „bandajat cu oameni morţi” şi sângelui „obosit de visare”.
De ce nu şi-o fi denumit Dan Călin cartea de poeme cu tulburătorul titlu „Scâncetul sângelui obosit de visare”, ci cu acest sec „Manifest”, ce te trimite involuntar, nu la o nouă orientare a unui mesaj poetic (după secole de stihii ale stihurilor, ar fi utopic să te iluzionezi că ai putea promova o nouă direcţie), ci la Marx (defilând sub steagul unui partid de amintiri-horror) sau la Păunescu (militant pentru sănătatea pământului)? Iar dacă simţul estetic mai este doritor de o „degustare fastuoasă”, atunci el se poate regala cu un alt distih: „Spălăm remuşcări cu dorinţe uscate / şi-ngropăm cu timp îngeri vii”. Veritabile fotografii sepia, pe care timpul nu le va uza odată cu trecerea lui, ci le va adăuga o patină de supravieţuire a valorii.
Nu poţi trece indiferent pe lângă femeile cu pofte moarte, căzute pe alei, sau „pierdute la zaruri / şi pictate dimineaţa / de regrete”. „În cârciuma lui Dumnezeu”, Dan Călin emite o strofă-aforism cât o înţelepciune de viaţă: „Dumnezeu nu are program afişat / şi nici preţuri cântărite-n păcate, / dar trebuie să uiţi viaţa-nchegată-n cuvinte, / dacă vrei să treci pe la el”. Ultimele două poeme ale ciclului „Oraşul” („Cimitirul universului” şi „Închinaţi cu suflet”) au nişte finaluri de simfonie mahleriană: „Copiii împachetează infinitul, poleindu-l cu durere şi uitare, / spălându-l cu sânge din care-a crescut iarba”; respectiv „Vântură frigul despuiat de noroc / peste soarele din vene amare / şi topeşte rugăciunile”.
Poemele din următoarele părţi („Sufletul”, „Marea” – doar patru poeme, marinarule prin naştere? – „Tatăl, ba eu”) n-au reuşit să mă scoată din labirintul estetic în care m-a rătăcit „Oraşul”. Desigur că vinovat sunt doar eu, prins în mrejele oraşului-caracatiţă. Un puseu de variaţiune originală pe o temă eternă („Femeia”) va pulsa prin dramaticul „Vindecă-mă, femeie, de mine!”(„ia şi poftele tale cu tine; / eu sunt veşnic în ele / păgân”). De abia prin poemele de dragoste, asfaltul este dat uitării, iar marea încearcă a-şi armoniza zbuciumul cu trăirile poetului, când în „Partidă de amor”, „Furtuna nu-şi opreşte cântecul / nici când se prăbuşeşte marea”, iar în „Nu voi mai fi bărbatul acestei case”, „întrevăd dezordinea mării / când îmi dăruieşti un zâmbet / în timp ce ai muzică sub tălpi / şi cerul este locuit de lună”. Şi cartea se încheie cu o imagine oedipiană, în care poetul întâlneşte „destinul cu ochii scoşi”. Manifest pentru ca tainele, în ciuda prescripţiei propriei vieţi, să recreeze o lume…

Constantin Ardeleanu