Cel mai recent volum de versuri al lui Dan Călin, Vise în suflet de clopot, atrage atenția printr-un evident elan moralist conjugat cu propensiuni filosofice, fiind urmărită revelarea de noi și noi orizonturi. Intervin (re)puneri în discuție ale unor teme deja asumate la nivel colectiv, cu accentuări metaforice care au o funcție deosebită, de multe ori aproape iconoclastă. Tușele poetice se pretează la variate interpretări. Câteodată, regimul oniric activează primordialitatea apei: „Vise crestate-n oameni înalță marea pe corabie. Spre festinul de suflete!” Rememorarea copilăriei va fascina mereu, pe fondul încercării de autoedificare, problematic demers ce presupune descinderi labirintice. Vârsta începutului se dovedește, la un nivel, nepieritoare. Umbra posedă și aici o funcție aparte. Soarta intră, cumva inevitabil, în zodia enigmei. O posibilă maximă existențialistă, ilustrând aruncarea în lume: „Nemuritor, ca orice copil, îți încerci norocul trăind.” Ca o corespondență mai mult sau mai puțin iluzorie, dacă Mircea Dinescu invoca Proprietarul de poduri, aici întâlnim „colecționarul de poduri rupte.” Dan Călin operează cu paradoxuri, pe fondul unei ideatici ce propune imagini puternice. Sunt detectabile importante accentuări cromatice. Întotdeauna, versurile cărții, în fond poeme într-un vers, beneficiază de ocultări asumate auctorial, mistere ce ne sunt propuse spre decriptare. Particularizant, această voluptate hibernală: „Când ninge îți poți închipui orice, chiar și că trăiești.” „Trandafiri albaștri pătați de sânge” ilustrează accentuata latură estetizantă, consubstanțială poeziei lui Dan Călin. Solitudinea va fi mereu rodnică la acest nivel artistic. Așteptăm diluvii ale visului, abia descoperite apropieri selenare. Statura clopotelor devine tutelară, în diverse circumstanțe sintetizând umbra cu lumina. Ne situăm „lângă groapa sufletelor aruncate-n mare”, mereu cu gândul la o ideatică maximalizantă. Pe alocuri intervin accentuate maculări, parcă pentru a sublinia efectele încrâncenate ale versurilor din Vise în suflet de clopot. Frânturile de precepte filosofice conferă o specială anvergură: „Curajul roșului de a se mistui pentru a transcende este o religie păgână. Nimic întâmplător.” Fluidele interioare sunt de multe ori în căutarea miraculosului. Uniunea poemului cu clipa determină necruțătoare irizări cu fior terminal. Omniprezența sângelui ia valori abisale, pe lângă „pietre rotunde, pietre pătrate, cercuri închise.” Poetul este animat de ideea transgresării limitelor presărate în calea idealului. Atipic, dragostea ființează în preajma unor „oglinzi diforme pe piele.” Incompatibilitatea va guverna intrări ferecate. Lirismul se înscrie, aici, în siaj thanatic: „Ce-ai zice dacă am umple camera în care plutești cu jumătăți de amintiri pe felii de pâine? Tu dormi, nu știi că ești moartă.” Nu a fost să fie…, putem spune într-o liniște totuși suspectă. Estetismul vibrează în sensul marilor așteptări salvatoare: „În grădina cailor sălbatici rotunjești romanțele cu marea brăzdată de aspirații.” Dincolo de orice amănunt, fascinația totalității. Amintirea aripilor va persista întotdeauna, odată cu evanescentele semne ale divinității. Să evidențiem următorul vers, rezonând expresionist, chiar nietzschean: „Incontestabil, ca un peisaj de iarnă, marea se varsă-n tine.” Totuși, este fascinantă complexitatea încercărilor vieții. La numite intervale, starea poetică populează arealuri fondatoare, în vederea unor radicale evaluări: „Chezaș al credinței în oameni, martor al contopirii, reinventezi marea.” Se preconizează mari eliberări ce ar trebui să conțină răspunsurile. Comuniunea cu ceilalți are un rol special la nivelul fundamentelor cărții. „Imaginația colectivă” influențează dorințele. Prezenta concluzie adâncește paradoxurile: „Rămân doar gândurile, rămân doar frunzele; ceea ce rămâne nu există.” Viziunile lui Dan Călin sunt inscriptibile unei arhitecturi eterogene având în proximitate abisul și nemurirea, viața aproape ratată și înțelepciunea.