A murit un poet important și prea puțin citit – Mircea Brăilița

La sfârșitul anului trecut a murit un poet important și prea puțin amintit și citit. Poate măcar acum se vor înmulți cei care îi vor aprecia opera poetică și valoarea. Iată două cronici ale unui om care i-a fost alături lui Mircea Brăilița până în ultima clipă și care îl apreciază așa cum merită.

NEVINDECĂRI MEREU ȘLEFUITE

În volumul Zdrențele sfielii, editat la București de Societatea Scriitorilor Militari, Mircea Brăilița ne familiarizează cu un aparte orizont de așteptare situat mult în afara contingenței, pentru că se proiectează în acele sfere supraterestre unde memoria e orientată într-o dezirabilă direcție „ferice”, ideală. Toate acestea în timp ce mult prea pământeasca întunecare normează timpii prezenți, supuși pericolului de a pierde contactul cu valorile sufletului. Chiar și așa, atracțiile pasionale se dovedesc devorante, reamintite la ore mai puțin incandescente, când ies la iveală simboluri odată aflate în avangarda seducției: Avea ochii verzi verzi verzi/ niște pui de smarald/ și sânii aproape perfecți/ pâini furate din cuptorul cald// picioarele prea elegante/ în sutele lor de botine/ doar să implori dimineața în zori/ alunecarea lor/ dinspre ea înspre tine// cam tot atunci mintea ta cerșetoare/ înveștmântată în zdrențele sfielii/ se întorcea lihnită de prin savanele durerii// unde leii nocturni fulgerătorii gheparzi/ îți mâncaseră sufletul odată/ cu inima neagră: nu mai aveai ce să arzi/ așa ar fi fost mica poveste/ a unei iubiri fulgerătoare/ estimp îngerii tăi și ai ei/ înoată senini în marea cea mare (Zdrențele sfielii). Parcă din alte vremuri, „verbul” e la îndemâna unor metamorfoze purificatoare, fără început și sfârșit. Tristeți atemporale mai brăzdează câteodată fostele speranțe, existente acum sub forma urmelor ninse ale unei onirice Siberii a îngerilor (Melodioasa inexistență). Viața a erodat, de multe ori chiar aneantizând, tot ceea ce dorea să evadeze din materie. Rămâne inalterabilă doar tensiunea întru alt soare , amintirea acelui timp „brillant” nesupus furiei lumii (Patimă) . Mircea Brăilița pare că intonează imnic pasaje dintr-un reamintit cod al poeziei, cu vorbe vechi (Mai mare lux) scoase din starea de ascundere și înfățișate limpede, câteodată în culori. Elevări florale, din perimetrul mutabil al diafanului, însoțesc ceremonialul „re-cunoașterii”, alături de inevitabilele cercuri tot mai cotropitoare, invocând abisul. Cumva în spiritul lui Emil Botta, (Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,/ în haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor – „Domnul Amărăciune”), și în acest volum cele cinci ore poartă aura surprizei greu de pătruns: La ora cinci/ oricare gest e proaspăt/ dar și inexplicabil (Alergie la alb). În continuare, accentuate înfrigurări lirice dintr-un asumat bestiar. Iată un poem ce pare desprins dintr-o invocare a lui Ganesha, indicul protector al prosperității estetizante: Trezită în cruda infinita dimineață/ ia un pahar fără sfârșit de rouă/ și spală-ți sânii fragezi/ cu praf de diamant// mișcare grea a lumii/ ne învârtește nouă/ imaginara trompă/ de înger elefant// e-atâta Doamnă frumusețe/ doar pentru mine apostatul/ nimeni/ dormisem în genunchi/ ce să desfețe/ credința ta foarte adânc/ în sine-mi (În zori). Poeziile lui Mircea Brăilița populează teritorii duale, de multe ori fascinante prin deriva lor dulce-amară, pe căi labirintice spre terestra alteritate înconjurată de acele spații alese, iubind dorite tușe mereu aduse aminte. Dar aventura versului poate atinge inefabilul limitei, acolo unde se poate întâmpla orice, moarte după moarte, vis după vis: măcelari de cuvinte/ omorât-am și pus-am la sare/ câteva vorbe divine/ unduitoare vahine/ un paradis austral// și – printr-o luptă cruntă -/ dacă mâine vom reveni/ de pe tărâmul albastru otrăvitor/ al limbii adevărate/ nici nu veți ști/ nici nu veți ști/ dacă rămâneți printre cei cu adevărat vii// cu spada tăcerii la gât/ v-așteaptă înscrisul/ în splendida moarte (Mica amenințare). Diminețile rămân prizonierele periplului stelar, totuși frumoasele alunecări petrecându-se pe un fond trist, câte doi câte doi (Vals imperial) parcurgând întunericul. Sentențios, autorul își asumă speciala realitate supliciantă pe fondul unui recunoscut aristocratism : și iată un fraged secret:/ ochiul meu purtat între securi/ s-a comportat se va/ și se comportă totuși regește (Ochiul meu). Impresionează dialogul cu Virgil Mazilescu, fior aparte al emblematicelor reverii poetice: – mai taci și mai bea mai trăiește/ și când vei vorbi/ uită o vreme de tine/ așa cum și eu am uitat/ fiindcă/ „am inventat poezia și nu mai am inimă”// – dar tu treceai hohotind/ „într-o căruță de cuvinte trasă de cuvinte”/ și blestemând orizontul ai dispărut/ cu suflet barbar dar cu atâta ușurință/ încât s-a auzit bucuria lui Dumnezeu// – ehei frățioare ți-ar trebui/ „încă puțină lumină pe limbă”/ și până să-mi vii și până să-mi vii/ „mai ascultă și tu viața:/ stele scobind încet câmpia” (Dialog). Mereu este oglindit interiorul, ce poate concura ilimitarea unui apoteotic ocean de lacrimi. Dar peste toate, consubstanțiala stare obscură, rană nu ușor de mărturisit. Solitudinea e purtată ca o „pajeră” apăsătoare, jos sub cerurile rele/ unde strălucesc în pace/ oamenii pe rând pe rând (Somn de vară). Poetul invocă apusul presiunii adeseori insuportabile a exteriorului, smulgerea din mâhnirea pământului (Elegie) și statornicirea cvasi-paradisiacă într-un ambient al împlinirilor subtile. Dar între timp s-au derulat mai toate fericirile, evidența aparținând nocturnelor surpări. Vor urma crochiuri clar-obscure cufundate printre nuanțele repausului, dedicate complet visării pe ritmuri paradoxale, așa cum avem în această particulară accepțiune evolutivă: înalță/ pulberile vieții tale/ înalță/ pulberile vieții tale (Altă psalmodie). Mereu se arată diafana insuficiență, cruzimile mult adorate. Copilul interior, aici abstractizant, revelează traseele călătoriilor spiritului, cu puternice tușe aristocrate. Toate strălucirile stau în preajma epilogului, lângă aștrii durerii proscriși și nespus de ușori (Remember). Mircea Brăilița, animat de un șarmant elan „fin de siècle”, creionează peisaje intime aproape „sub pecetea tainei”. Versurile sunt intens șlefuite pentru a deveni barcazuri argintii/ tăind întunecata mare// construcții în sfârșit tremurătoare (Construcții în sfârșit tremurătoare). Neîntrerupte alchimizări au loc în vederea aflării cifrului eliberator. Ca un vis beatific, de sub zăpada sfântă/ răsar atunci/ ultime anserine florile clemenței (Ultima abstracție). Pe viitor, nesfârșirea drumului spre Centru însoțită de multiple simboluri evanescente: În Jaipur la bijutieri/ având privire/ de faur vinovat/ n-am terminat zidirea// astăzi ard/ în scafele cu zmoală/ o boare de hazard/ ieri tencuiam zadarnic în palat/ dovezi că sufletele sunt safire// rebut de bard/ zidar uitat/ la moartea mea/ acest poem ar trebui să se răsfire (India mea). Aici vorbim despre edificare, migălos demers al ideilor scăldate în sânge (Construind). Pentru artist, solitudinea are rol esențial, astfel arătându-i-se lumea lumilor (Disonanța) cu toate sfâșierile ei lirice și numai. Un posibil alter-ego himeric, Litabrai poet mort demult (De pe catarg), lansează acvatice mesaje, candori prăbușite pe maluri. Conform acestora, mileniile se vor sfii/ să înțeleagă că sunt viu (Ulise). Pe lângă multiplele tonuri „sauvage”, fericirea, cu abundente intensități baroce, e de aflat printre sinesteziile unor asemenea versuri: Scrie:/ una moară de măcinat diamante/ două sute cântare pentru puii de colibri/ trei mii de limbi de cameleon/ intrate în sosuri briliant savante/ după un aromitor greier afon/ patru milioane de uși/ pentru închis labirintele vii// și la casă plătind/ să ceri negreșit/ pentru regina cafelelor tale/ câteva pliculețe cu zahăr din rai/ iar ca rest să n-accepți/ decât benzi de lipit/ zilele rare când în minte e Mai (Listă). Alchimizarea amintirilor cu siguranță va asigura trecerea pe deasupra oricăror furtuni. Astfel putem ajunge oriunde, chiar și la surprinzătoare exemplificări ale inefabilului: Totul miroase a leandru uscat/ un înger de după nor ne-a și iertat/ fiindcă eram din stirpea năuciților/ și tăceam cât puteam așteptând învierea/ pe galera cu vâsle ca mierea/ și etravă de scrum// matrozii ca și poeții/ au gânduri unse cu soare/ și în loc de limbă/ nuia de alun (Urkmez lângă Smirna). Familia spiritelor total atașate paradigmei onirice va fluidiza perpetuu orice limită: să fi tras încordați la marginea mării/ de restul vieții ca de-un edec de argint/ eu Virgil magicianul Daniel cel sființit/ și Leonid cu biciclistele sale dinspre Corint/ și unduindu-ne toți după turcoaica Safina/ să fi șfichiuit iar răsăritul și marea/ cu glas de muezini (Urkmez lângă Smirna). Evocarea boemei bucureștene din anii șaptezeci, braț la braț cu omniprezentul Thanatos, deschide și acum răni nevindecate: Deceniul șapte: vânare de vânt vânare de carte/ năucitor de simplu scria/ marele Leonid asemenea vers:/ ce tineri suntem și ce veseli hai/ să ne tăvălim în iarba mătăsoasă/ din univers// urma:/ „eu mă gândesc bineînțeles la moarte”// cu sabia nopții la gât/ hotăra că acel univers/ e par nu impar/ Daniel astăzi înger în tină/ cutreeram librării nu găseam/ Leonid abătut propunea:/ „haideți să bem dacă doriți/ o verde benedictină”// ce căutam: niște „Demoni”/ și întârziau să apară/ dar venea taciturn/ misterios desenatorul divin// la geamuri la colț la Romană/ tăceai cu Pucă Florin/ la suta de rom despre tine și el/ și despre hârtia atât de amară (Vânare de carte). Persistă posibilitatea iluminării în mijlocul genunii. Revine din când în când infinitezimalul pas privilegiat, verbul poetic putând fi izbăvitor. Nu departe de „creierul negru al lui Piranesi”, creierul transfigurat de Mircea Brăilița se poate detașa volatil până la stadii ludice, știutoare : jucându-te copile/ rupe tu solz după solz/ armura albă a ființei (Copilăria cinicului).

Octavian Mihalcea

RĂNI ȘI BIJUTERII

Volumul Poezii arse de vii (Societatea Scriitorilor Militari, București, 2009) are valoarea unui credo închinat acestei speciale forme a mistuirii lirice, Mircea Brăilița pășind pe deschise căi spre o diafană extincție însoțită fluid cu ample „pustiuri de fulgi”. Printre „fermecătoarele ceasuri ale lumii” trec pași aspri și uneori nemiloși ce invocă frust prezentele amprente ale năruirii. Prin trăirea existenței în clipă, ipostazierile exemplare sunt fixate în oglinda maximală a celor ce nu vor pieri: „atunci/ cu sângele nostru s-ar putea umple/ lacurile purpurii/ sufocate de întunecații nuferi/ din creierii noștri s-ar cerne făina/ bună de scos pe tarabe/ în piețele din cer/ și tu Majestate n-ai să mai suferi/ în regatul tău scăpărat de mister”. Iată acum o mărturisire din crepusculul zdrențelor sfielii: „Spaima de mine însumi/ m-a făcut cândva fericit”. Fără anumite atingeri edulcorante, atât de pământene, ființarea în zona esențelor ar deveni un chin netransfigurat. Saturnian, tăcerile sclipesc pe fondul unei lumi cunoscute, abordată de Mircea Brăilița întru lirism și neanunțate alunecări spre „superbe gânduri dorifore”. Persistă imaginea sepia orientând fluxul ființării către sincere coborâri în regiuni de odinioară „unde nu mai ești înger/ unde nu mai ești om/ unde nu mai ești fiară/ decât atunci când ne spală pe toți/ lânceda ploaie de vară”. Și peste toate, „setea”, ondulată apariție împrejurul luminii. Antagonismele se topesc, temporar, într-o pătrunzătoare ceață guvernată de suflete cabaline. E reliefat un status ontologic capricornian cu neschimbătoare melancolii pe fundaluri vântoase, consacrate înaltelor idealuri. Aproape nesfârșitele „maluri negre” fixează „momeala lumii noastre” , uneori mult prea „năucitoare”. Muzici (o)culte îndreaptă pașii timizi pe incendiate căi pasionale: „Atinge o clapă/ clapă uitată// aprinde mormanul/ de sunete stinse// ce absurd se împleticeau/ vrând să tropăie pașii noștri/ pe uliți de vată// cum să n-auzi/ monedele reci ale lumii/ rostogolindu-se pe pardoseli pe dale// cum să nu vezi/ cum arde prea verde marginea mării// iubita e încă în brațele tale”. Poetul reaprinde suave atingeri art nouveau, „albul cireș, vasalul vișin, tufa de mure și munții de petale”, împodobind „ușoarele săbii spălate în sânge”. Inimile vor fi mereu supuse periculoaselor suplicieri, vriei stărilor inferioare. Persistă adâncirea nostalgică în atmosfera unei inubliabile Lyrica Magna, propice salturilor în direcția unui imaginar expansionist: „apoi a leșinat un soare/ apoi s-a sinucis alt soare/ și singuri în zori/ ne-am rătăcit în propria bunăcuviință// fulgerătoare manguste/ întoarse din infinit/ descoperiseră cobrele mici din falnica noastră ființă”. Mircea Brăilița invocă o dezirabilă nestăpânire înspre aflarea libertății, eternă primăvară a sufletului. Pănă atunci, această concluzie tușantă, rod al flagelantelor interiorizări: „sunt lopata soarelui sălbăticit”. Ca pe o scenă interioară, ritual sihastru, se petrec gesturi aparent uzuale încărcate aici cu tainice sensuri: „Citește la lumina/ lămpii sărăntocilor și scrie/ reblestemate povești întunecate/ pe ultima ta mare coală de hârtie”. Fără încetare, poetul vorbește despre starea de grație, „viața voastră brodată cu fir de aur”, totuși atât de relativă într-un joc în care „se prăbușesc din când în când/ sunete sfinte”. Peisajele interioare, dincolo de uzual, accentuează nivelul oniric al acestor versuri. Pe parcursul unui profund aparte Epilog al cărții, magistrul Șerban Foarță evidențiază indimenticabil: „Poeziile „arse de vii”, ale lui Mircea Brăilița, fără să aibă, totdeauna, gustul cenușii, înecăcios, sunt, îndeobște, elegiac-amare (cum, de altfel, o voi mai fi spus), grave, nostalgice, dolente și, eventual, ultimative asemenea unui adio.” Câteodată, amintirile se îndepărtează, baudelairian, anywhere out of this world, către eterul exoticelor fundamente: „Trestii trase în smoală și arse cărămizi/ perdele de plumb othetis și atleh uriaș/ copaci necunoscuți înmiresmând terase/ cu florile lor trimilenare”. Sentențios-apodictic, „Stă scris/să ni se ia în fiecare clipă/ cârja de aur”. Mereu impresionează copleșitoarea situare în inima săgetată a condiției umane. Consecința, cvasi-sepulcrală, cheamă tăios exilul: „tu nu mai ai surâsuri reci/ înaintezi prin simplă tremurare”. Rana cuțitului se perpetuează, estetică nocturnă a căii pe care Mircea Brăilița o împarte, misterios, cu noi: „Aflat pe drum știți care drum”. „Mâinile morții și ale vieții” ating otrăvuri magnifice, sclipitoare. Timpul fuge, ireparabilă și totuși silențioasă povară , atunci când rememorăm de mult trecutele limpezimi: „Mai încet tot mai încet/ cu limbile ceasului// mai ușor tot mai ușor/ cu scufundarea în puf/ a piciorului pasului// și ce te faci mareșale/ decorațiile toate/ s-au topit și curg// străinele fete cu sânii lor mici/ și buzele pale/ ca hienele universale/ ne pândesc acum/ în amurg”. „Tulburătorul oraș Severin”, alături de totemicul pod al lui Apolodor din Damasc, formează baza inexpugnabilă a acestor oase de sepie montaliene, convertite psihopomp de Mircea Brăilița în posibile fericiri inflamante.

Octavian Mihalcea

Lasă un răspuns